Ce nu se vede pe Instagram?

Ce nu se vede pe Instagram?

Uneori mă uit la feed-ul meu și zâmbesc… toate arată frumos, ordonat, luminos. Machiaje perfecte, culori alese cu grijă, cadre care par făcute în liniștea unui studio. Dar adevărul? Realitatea din spate nu e niciodată la fel de perfectă ca grila aia de pătrățele colorate.

Și mi-am dat seama că e important să povestesc și partea cealaltă. Partea care nu ajunge niciodată în online.

In spatele fiecărui machiaj e o lume întreagă. O lume pe care nimeni nu o vede. Sunt zile în care repet o tehnică până mă apucă nervii, zile în care schimb un fond de ten de cinci ori, zile în care lumina mă trădează și filmarea iese oricum, doar cum nu vreau. Și sunt momente în care mă uit la rezultat și îmi vine să o iau de la capăt. Din nou.

Instagramul vede doar secunda perfectă. Nimic din restul.

Și apoi e partea cu “trebuie să fii mereu într-o stare bună”. Mda. Poate în poze.

În realitate, am zile în care n-am chef, în care mă simt obosită sau în care n-am inspirație deloc. Zile în care stau în fața oglinzii și mă gândesc: “Astăzi ce mai scot din mine?”. Și totuși… lumea de pe Instagram așteaptă continuitate, creativitate, prezență.

Un fel de presiune mică, constantă, pe care o porți pe umeri fără să-ți dai seama.

Procesul creativ nu e niciodată liniar. Uneori culorile se pupă din prima și totul merge ca uns. Alteori… nu. Alteori e o magie haotică: șterg, refac, schimb pensule, mai pun lumină, mai iau lumină, stau cu telefonul în aer încercând să prind unghiul ăla care “arată bine”.

Și de multe ori, ce vedeți voi este varianta a șasea — nu prima.

Și partea cu oamenii… asta e cea mai frumoasă și cea mai invizibilă.

Instagramul vede doar rezultatul final: un look reușit, un before and after, un zâmbet.

Eu văd emoțiile lor, poveștile lor, fricile mici dinaintea unui eveniment, bucuria când se privesc în oglindă, energia cu care pleacă de pe scaun.

Asta nu încape nici în stories, nici în reels.

Oboseala… asta e altceva ce nu se vede.

Program haotic, drumuri, filmări, editări, cursuri, mesaje, kit-uri grele, zile întregi de stat în picioare.

Online-ul nu arată niciodată realitatea completă. Și e ok. Nu e nevoie să arate.

Dar uneori e bine să o spun.

Și da, există și comparația. Acea voce mică: “Oare sunt destul?”.

Online-ul e plin de artiști, tendințe, look-uri, oameni talentați. Și e imposibil să nu te întrebi uneori unde e locul tău.

Dar apoi mă întorc la mine, la stilul meu, la poveștile mele, la femeile pe care le machiez. Și îmi reamintesc că drumul fiecăruia arată altfel.

În rest… rămân micile detalii pe care nu le vede nimeni: playlisturile mele, notițele scrise în grabă, swatch-urile făcute pe mână ca o mini pictură, pauzele de respirație, lumina care mă inspiră, culorile care mă atrag într-o zi fără motiv.

Lucruri mici, intime, care nu ajung niciodată pe Instagram, dar care fac parte din mine.

Când se oprește camera, rămân eu: cu bune, cu rele, cu inspirație, cu oboseală, cu bucurie și cu zile în care nu știu ce fac. Și e perfect așa.

Cred că asta e partea cea mai frumoasă: ceea ce nu se vede.